Cireșoaia, 1989. Aveam 13 ani. Amintirile încep din ziua de vineri, 15 decembrie. Era ultima zi de școală înaintea vacanței de iarnă, doamna dirigintă ne-a pus să ne ridicăm în picioare și să cântăm un colind. Noi știam o mulțime de cântece de Crăciun, doar eram creștini catolici, dar să pomenești de Nașterea lui Isus în școală era ceva cu totul neobișnuit. Nu știu de ce, pur și simplu, an de an, la școală venea Moș Gerilă care aducea cadouri, iar la biserică venea Moș Crăciun. Școala nu admitea chestii legate de religie, acolo știam doar că avem un conducător iubit al cărui tablou nu lipsea din nicio clasă.
După colindul intonat cu vocea tremurândă, dar cu o oarecare bucurie că săvârșim cine știe ce act de curaj, aceiași dirigintă ne-a dat tonul rugăciunii „Tatăl Nostru”, din nou, mi s-a părut că ori profesoara înebunise, ori vine sfârșitul lumii. Eram pe-aproape. Era un sfârșit pe care, noi, lipsiți de experiența vieții, nu aveam cum să-l înțelegem.
Seara, acasă, alt fapt straniu. Eu dormeam cu soră-mea într-o cameră, mama cu tata în camera alăturată. Frate-miu era în armată. Nu-l înțelegeam pe taică-miu de ce tot ascultă la radio postul Europa Liberă atâta vreme cât se auzea bruiat cu șuierături și fâșâituri. Eram și instruit ca nu care cumva să mă scăp undeva că ascultăm așa ceva că pușcăria ne mânca pe toți. De ce oare, mă întrebam? Mintea necoaptă nu putea concepe. Adică mi-aș fi dorit să văd la televizor mai multe desene animate, dar asta era starea de fapt și o luam ca atare. Nu-mi spusese nimeni că noi trăim în comunism și pe alte meleaguri oamenii trăiesc în democrație, noi trăim rău iar alții bine.
Întorcându-ne la seara de vineri, 15 decembrie 1989, urechile ni se ciulesc la auzul unor informații care păreau ireale. La Timișoara a avut loc o demonstrație împotriva regimului impus de Nicolae Ceaușescu și armata a deschis focul omorând zeci de oameni. Se difusează și niște secvențe audio cu huiduieli și țipete. O femeie strigă „Hoților! Hoților!” Cine-s hoții, mă tot întrebam? Ceaușescu și clica lui? Nu are cum. De ce ar fi hoți?
Zilele următoare am fost apăsat de acel „Hoților” auzit la radio. Bineînțeles, în următoarele seri, cu inima strânsă, ne adunam în jurul vechiului radiou Gloria. Noi informații veneau pe calea undelor bruiate de securitate. Ceaușescu e plecat în Iran și se întoarce de urgență, România e sub asediu, agenturi străine ne atacă. Ar fi fost un pastor implicat, Laslo Tokes, care e arestat. La TVR 1 se difuzează un comunicat transmis de însuși marele conducător. Aud cum că ăia din Timișoara sunt huligani și s-au luat măsuri împotriva lor. Trăiam doar prin prisma Europei Libere și a Televiziunii Române unde știrile se dădeau cap în cap. Cumva în aceste zile luase foc o casă din sat și țin minte că azbestul împușca în asemenea hal încât eu crezusem că se trage și prin Cireșoaia. Țipetele oamenilor completau perfect starea de haos, atâta vreme cât casa în flăcări nu o puteam vedea. Fugind la fața locului, m-am convins că era un incendiu și nu un atac armat.
Pe 22 decembrie, celebrul discurs susținut de Ceaușescu în fața oamenilor muncii. Eu sunt prin grădină. Știrea cum că dictatorul (dictatorul?) a fugit mi-a transmis-o mama. Era dubios pentru că deobicei ziua nu era program la TV. Mă proptesc în fața televizorului cu ochii cât cepele. Celebra imagine cu Dinescu ridicând mâinile „Am învins!” nu are cum să mi se șteargă vreodată din memorie. Ce văd e ireal, studioul în care se derulau mereu aceleași mutre sobre ale Telejurnalului prinsese viață, agitația era la maxim. Lumea jubila, o bucurie de nedescris trecea prin sticla ecranului. Gata cu foamea, cu neajunsurile, cu sărăcia! Ce a fost mai rău a trecut, de-acum înainte suntem liberi (liberi?)
Cu adevărat liberi!
Viața noastră, a românilor, începând de azi se va schimba în bine! Ce zi mare, ce clipe istorice trăiesc, sunt inundat de o stare de bucurie nemaîntâlnită, o euforie pe care nu cred că am mai trăit-o vreodată. Eram de-a dreptul fericit și zăpăcit în același timp, pentru că nu puteam discerne exact ceea ce se întâmplă.
Apoi au urmat serile de coșmar în care se raportau zeci și sute de victime, împușcate de „teroriști”. Noi eram cu atât mai înspăimântați cu cât frate-miu era în armată; exclus să putem lua legătura cu el în vreun fel – era la securitate, dar ceva ne spunea că e bine. Abia după revelion ne-a dat vești. Deja nu mai aveam alte ocupații decât să păzim televizorul. Veneau și vecinii, cei care nu aveau televizor. Fiecare nouă zi aducea câte o știre de senzație: Ceaușeștii au fost prinși, tancuri rusești sunt la graniță, apa este otrăvită, Ungaria atacă România, se înființează Frontul Salvării Naționale, Ion Iliescu este președinte interimar al țării, Nicolae și Elena Ceaușescu au fost executați, băi băeatule, nici nu mai știi ce să crezi.
Ca respiro se mai difuza vreun film sau ceva melodii; bineînțeles că am urmărit „Ringul” lui Sergiu Nicolaescu și animația „Ferma Animalelor”de George Orwell (ce coincidență!) întrerupte una două de noi informații fierbinți. Era perioada Crăciunului, cel mai mult mă impresionau desenele animate Disney. Chiar îți aduceau o stare de nespusă încântare sufletească. Zilele s-au succedat cu repeziciune, viața s-a schimbat și într-adevăr, începutul anului 1990 a venit cu numeroase surprize: alimentele nu se mai dădeau pe cartelă, cozile au dispărut, produse de tot felul s-au înmulțit pe rafturile magazinelor. Vin ajutoarele!
În februarie, mergem la București să-l vizităm pe frati-miu care avea misiunea de a asigura paza Guvernului. Dezastrul văzut la televizor acum mi se înfățișa în fața ochilor în toată „splendoarea” lui. Peste tot lumânări aprinse, coroane, blocuri ciuruite ca după un adevărat război. În schimb, pe fețele oamenilor era așa, un zâmbet, o mulțumire că s-a întâmplat exact ceea ce trebuia să se întâmple. Vedeam extazul libertății, avântul unui nou început. Viitorul se vedea pur și simplu strălucitor.
Azi, după 34 de ani, realizez că noi, ca popor, am fost strașnic trași pe sfoară. Poate avea și Ceaușescu dreptate, am fost invadați și „salvați” de „agenturili” străine. Urmărind câteva filme documentare despre evenimentele din 89; interviuri, articole, analize, comentarii, îmi apare din ce în ce mai clar tabloul „revoluției române”. Ar fi multe de scris dar nu e aici locul și parcă nici timpul nu mai e de partea noastră. Eu zic să ne păstrăm credința, să avem sănătate și vă urez Sărbători Fericite! Mergem tot înainte!
Paul B.