La drum cu căruța

Au trecut doua luni de cand am intrat in Uniunea Europeana. Nu stiu cati au simtit pe propria piele aceasta schimbare de macaz. Poate vom simti peste 10, 20 de ani, sau poate niciodata. Pana atunci particip senin la aceeasi realitate care ma inconjoara. Oameni care cara apa cu galetile de la sute de metri distanta, oameni care merg la padure si isi rup spatele pentru o creanga, doua, pentru a-si mai incalzi locuinta o zi, doua; tot mai multi care renunta la telefon pentru ca nu-si mai permit si altii care intreaba la magazin daca mai este paine neagra.

Prea putini tineri. Au luat drumul Italiei, iar povestile care le auzi despre ei nu sunt deloc imbucuratoare. Parte din cei ramasi isi castiga existenta lovind la baros prin cariera sau ocupandu-se de o meserie care nu se mai gaseste prin tarile dezvoltate ale occidentului: carausia.
Luxoasele masini care trec in viteza spre statiune, nu numai odata „se impleticesc” printre zecile de „vehicule cu tractiune animala” care le ies in cale inca de la intrarea in localitate. Turistii care le conduc scrasnesc din dinti si claxoneaza frenetic. Cati dintre ei stiu ca, pentru foarte multi, caruta este singura sursa de venit si poate mai mult de atat, un mod de viata, o indeletnicire pastrata din stramosi.

DIMINEATA DEVREME. Sa fie vreo 5 jumate. Florin arunca cu voiosie un brat de fan in caruta. E bine dispus. Are si azi o „comanda”. Nu acelasi lucru il pot spune despre calul sau care, dupa ce soarbe vreo 15 l de apa din cazanul tuciuriu, se indreapta agale catre stapanul sau care il asteapta deja cu hamul pregatit. Peste cateva minute, cei doi parasesc in tromba curtea…
Si Florin traieste de pe urma carausiei. Transporta orice: piatra, lemne, gunoi, nisip, fan, mobila. Oricat si oriunde. Nu prea poti sa impui vreo regula deoarece concurenta e mare. Nici pretul nu este fix. Variaza intre 10 sau 50 lei in functie de greutatea marfii sau distanta pana la destinatar.
CALUL MEU E CEL MAI TARE. Sunt si impatimiti ai cailor. Pentru copii calul este un vis: daca le dai o minge sau un bici ei vor alege biciul. Pentru altii copilaria inseamna de multa vreme arat, coasa, adunat, pod cu fan, capite, caruta…
Calul e chiar un mit. Si azi poti auzi legende despre armasari naravasi crescuti in Ciresoaia care excelau prin frumusete si putere. Calul poate reprezenta pentru un caraus chiar „cartea de vizita”. De aici zicala: „cum e calul asa e si stapanul.” Numeroase conflicte au pornit de la cai, degenerate in general din orgolii de nestavilit.
ASTA-I LEGEA.Vesta reflectorizanta recent introdusa in arsenalul carausilor a nascut o gramada de controverse. „Pana acum cum am circulat fara ea? In plus e foarte scumpa! Dar asta e… nu ai ce sa-i faci…” protesteaza Fari. Noile reglementari din circulatie i-au dat pe multi peste cap, preferand sa evite pe cat se poate drumul national si sa-si faca treaba „pe lumina”. Si cei de la protectia animalelor au un cuvant de spus: lovirea unui animal constituie contraventie si se sanctioneaza conform legii cu amenzi pana la 1000 lei. De asemenea s-au intetit si controalele silvice, transportul de material lemnos fara acte fiind nebunie curata.
VIN VREMURI GRELE pentru carutasi. De parca au fost vreodata usoare. Dar ei, tineri sau batrani, cu chipurile brazdate de vant, cu mainile aspre si vanjoase, cu suba de blana trasa peste genunchi si caciuli groase de lana indesate peste urechi merg mai departe. Demni si senini cum au fost intodeauna, cum au fost parintii lor, cum au fost stramosii lor. Se vor opri vreodata?

PB