Interviu cu pr. Viorel Ababei: „Timpul, dar al lui Dumnezeu încredinţat nouă ca nişte talanţi”


În prima lună a anului 2024, vă propun un interviu cu primul preot din Dieceza de Iași, în ordine alfabeticã. Își sărbătorește ziua de naștere de ziua națională a României, iar în luna decembrie a anului trecut a împlinit un număr semnificativ de ani. Vă propun, așadar, o discuție cu duhovnicul catedralei din Iași, pr. Viorel Ababei.

La 1 decembrie 2023 ați împlinit frumoasa vârstă de 65 de ani. Cum ați trăit acest moment?

Da! Am împlinit 65 de ani. Mulți sau puțini, atâția sunt. Mulțumesc Domnului pentru fiecare zi și pentru fiecare oră din viață. Timpul este darul gratuit al lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi și astfel l-am considerat și eu. Cum am trăit acest moment? Sincer, mai emoționat m-am simțit la împlinirea vârstei de 50 de ani. Mi se părea că jumătate de secol ar fi cumva mai mult decât 65 de ani. Și totuși, imaginea cu cele două lumânări de pe tort, care indică vârsta, rămase imortalizate în galeria de fotografii, îmi vor aminti de un prag peste care am trecut, și poate doar atât, pentru că misiunea și activitățile mele rămân și vor continua în virtutea acelui „Preot în veac ești tu!”, refren care-mi răsună în minte și în urechi la fel de prezent și astăzi ca și în ziua hirotonirii mele.

Sunteți duhovnicul catedralei și misionar al milostivirii. Ce implică aceste două misiuni?

Din vara anului 2017 am fost numit „poenitentiarius magnus”, adică „duhovnic sau îndrumător spiritual” la Catedrala din Iași, cu misiunea de a asculta spovezile credincioșilor și a acorda asistență spirituală. Aveam atunci 59 de ani și o experiență și practică preoțească acumulată în cei 31 de ani de preoție. Numirea de „misionar al milostivirii” a venit în anul 2019 și a însemnat pentru mine continuarea aceleiași slujiri sacerdotale, dar mai extinsă. Mă refer la facultatea acordată pentru dezlegarea unor păcate care atrag o cenzură rezervată Scaunului Apostolic. Această slujire m-a responsabilizat mai mult și m-a obligat să-mi însușesc și să practic calitățile pe care trebuie să le posede un „misionar al milostivirii”: primitor și atent cu toți; clar în prezentarea principiilor morale, mărinimos și generos în împărțirea iertării lui Dumnezeu. Aceste calități nu sunt puține și nici ușor de însușit și mai ales de practicat. De aceea, din cauza limitelor și a slăbiciunilor mele, mă încred în ajutorul lui Dumnezeu și în inspirația Duhului Sfânt, dar îi rog și pe cititorii revistei „Lumina Creștinului” să mă amintească în rugăciunile lor, ca să nu dezamăgesc pe nimeni și să reușesc să mă ridic la nivelul așteptărilor tuturor.

Iasi, 29 iunie 1986

Privind misiunile pe care le-ați avut în cei aproape 40 de ani de preoție, am putea să le rezumăm în trei cuvinte: vicar, paroh și spiritual. Care perioadă a fost mai frumoasă?

Ca vicar la Parohia Nicolae Bălcescu am făcut primii pași în preoția practică după anii de teorie teologică și pastorală însușită în Seminar. Nu se uită niciodată prima parohie unde toată lumea te numește părinte. Este un sentiment tare plăcut și motivant. La Bacău am ajuns chiar în anul Revoluției. Am prins pionieratul în tot ceea ce au însemnat noile provocări care au fost posibile după căderea comunismului și pătrunderea suflului libertății: religia în școală, constituirea asociațiilor Acțiunea Catolică, Scout, Caritas, Kolping și munca susținută pe șantierele de la cele trei biserici noi și cele două case parohiale, mai întâi ca vicar și apoi ca paroh în Parohia „Fericitul Ieremia Valahul” Bacău. Ca paroh la Valea Mare am trăit momente înălțătoare de har și binecuvântare. Apogeul l-a constituit pregătirea primiției episcopale în satul natal a PS Anton Coșa. Tot aici s-a consumat și cel mai greu moment al preoției mele, anunțarea familiei părintelui Valentin Farțade, care îi pregăteau primiția, că a plecat dintre noi să facă primiția în cer, în urma unui accident auto.

Vocația la viața de preot cum s-a născut și s-a maturizat?

Pot spune că primul semnal din partea lui Dumnezeu, că mă vrea în slujba altarului, l-am simțit la Prima Sfântă Împărtășanie, la vârsta de 9 ani. Părintele Petru Ciocan m-a făcut să înțeleg că trebuie să devin sfânt, pentru că eu nu am un patron, și cel puțin alți copii care vor primi la botez numele de Viorel să mă aibă patron pe mine. Ca orice copil, am luat foarte în serios aceste cuvinte, mai ales că veneau de la „părintele”, pe care îl percepeam că este prietenul lui Dumnezeu cu care are legături directe, mai ales când celebra Sfânta Liturghie, și că însuși Dumnezeu i-a inspirat acele cuvinte. De atunci am simțit în mine dorința de a fi sfânt. Pentru mine – atunci, cu mintea de copil – sfânt însemna să fiu ca părintele Ciocan, adică preot. Gândul că trebuie să fiu preot mai întâi, apoi sfânt și în final patron pentru alți copii, care vor fi botezați cu numele de Viorel, mi-a călăuzit pașii copilăriei și ai adolescenței și nu m-a părăsit niciodată. Am fost ministrant chiar înainte de a face Prima Sfântă Împărtășanie și am rămas în preajma altarului până în clasa a X-a, când am intrat la Seminarul din Iași. Nu povestisem nimănui secretul inimii mele de a mă face preot, dar am constatat că nu a fost o surpriză pentru consătenii mei când s-a aflat că am reușit la Seminar și sunt convins că ar fi fost o dezamăgire pentru ei dacă aș fi ales orice altceva în afara preoției.

Ați fost pentru 12 ani spiritual în Seminarul Mare din Iași și ați văzut ieșind preoți generații la rând. Cum ați descrie acei ani?

La Seminar am ajuns cumva împotriva voinței mele. Nu mi-am dorit să ajung înapoi la Seminar, ca preot, ba chiar am încercat să mă împotrivesc. Aveam atunci 47 de ani de viață și 19 ani de preoție și niciun fel de studii suplimentare care să mă recomande pentru o astfel de slujire. Necunoscute sunt căile Domnului. Și aici, după zbuciumul inerent al debutului unei noi etape din preoția mea, cu ajutorul Domnului și al confraților preoți colegi, unii dintre ei fiind foștii mei profesori, m-am acomodat și m-am obișnuit atât de mult, încât a fost locul de care m-am despărțit cel mai greu. Și, da, pot spune că aceasta a fost perioada cea mai frumoasă a preoției mele. Rămăsesem dator cu acest răspuns.

La final, vă rog să transmiteți un mesaj cititorilor noștri.

Spuneam la începutul interviului nostru că timpul este darul gratuit al lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Suntem la început de an, și orice început este o nouă etapă din devenirea noastră de oameni și creștini în drum spre veșnicie. Mi-am propus, și vă îndemn și pe voi, dragi cititori, să devenim conștienți de valoarea timpului ca dar al lui Dumnezeu încredințat nouă ca niște talanți, în administrare, și folosindu-i bine să ne asigurăm veșnicia fericită din cer încă de aici de pe pământ.

Interviu realizat de pr. Claudiu Bulai (Lumina Creștinului – ianuarie 2024)