Conform documentelor istorice, strămoşii catolicilor din Moldova au venit aici din Transilvania. Motivele plecării lor de acolo au fost de natură socială, politică, economică, militară şi religioasă. Dacă ungurii, secuii şi saşii făceau parte din „naţiunile privilegiate”, românii nu erau consideraţi ca având drepturi egale cu aceştia, aflându-se în situaţia de „toleraţi” în spaţiul transilvan.
Începând din secolul al XVIII-lea majoritatea emigranţilor transilvăneni care se stabilesc în Moldova sunt români. Nu întâmplător, acest adevărat fenomen de migrare umană dinspre Transilvania către Moldova este cunoscut în veacul XVIII sub numele de „profugium Valachorum”.
Românii din Transilvania au ales să se stabilească în Moldova în virtutea existenţei de-a lungul timpului a numeroase, diverse şi trainice legături pe toate planurile vieţii spirituale, culturale, economice şi sociale cu spaţiul extracarpatic.
În ceea ce priveşte identitatea, locuitorii catolici din Moldova îşi afirmă astăzi constant identitatea românească, deşi, originea lor constituie, „în anumite medii”, un subiect controversat. S-a creat în timp o bogată bibliografie, urmare a unor îndelungi cercetări, întreprinse iniţial cu precădere de cercetători maghiari, iar mai apoi şi de cercetători români.
Preocupările ştiinţifice maghiare privindu-i pe catolicii din Moldova au ca punct de plecare scrierile unui preot secui, pe nume Zöld Péter, refugiat în Moldova în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, care foloseşte relativ la catolicii din spaţiul moldav sintagma „ceangăi-maghiari”. Astfel, acesta face o inovaţie lingvistică prin alăturarea a doi termeni: „ceangău” (folosit pe atunci în Transilvania) şi „ungur” (folosit la adresa catolicilor moldoveni cu sensul de locuitor venit din Ţara Ungurească, cum mai era denumită Transilvania) raportând noul termen la o comunitate (aceea a catolicilor din Moldova) şi creând în acest fel un fals etnonim şi implicit o falsă problemă etnică în Moldova.
Preotul Zöld Péter notează, printre altele, şi faptul că locuitorii catolici din Moldova vorbesc toţi româneşte şi ungureşte (prin urmare erau bilingvi, urmare a „procesului de secuizare”), dar ungureşte vorbesc într-un mod mai deosebit, precum şi că „îmbrăcămintea lor este românească, ieftină şi e lucrată de soţiile lor”.
Insistăm şi în acest cadru asupra faptului că prin promovarea greşită a termenului „ceangău” (în forma „ceangăi-maghiari”) de către preotul secui Zöld Péter, ca etnonim la adresa întregii comunităţi catolice din Moldova, s-a ajuns la căutarea originilor unei presupuse etnii purtând acest nume, ceea ce, de la bun început, a determinat concluzii controversate şi irelevante din punct de vedere ştiinţific.
În condiţiile unei puternice mediatizări în plan publicistic, ştiinţific, politic, diplomatic, a „problemei catolicilor din Moldova” (a „ceangăilor”), totuşi, începând din secolul al XIX-lea constatăm şi afirmarea originii româneşti a acestora. Mai mult, secolul al XX-lea va aduce şi primele lucrări publicate cu privire la originea românească a catolicilor din Moldova.
Generalizarea greşită a termenului „ceangău” la adresa întregii comunităţi catolice din Moldova a avut o serie de urmări în plan identitar, deşi locuitorii catolici nu şi l-au însuşit deloc, ei nu s-au autodenumit niciodată „ceangăi”.
Din păcate, stereotipul „catolic = ungur” respectiv „ortodox = român” a fost promovat cu consecvenţă în diverse lucrări şi publicaţii maghiare, dând naştere unei false minorităţi etnice care trebuie „salvată” de la o pretinsă „asimilare”.
Deşi catolicii îşi afirmă loialitatea faţă de ţară şi o probează prin participarea la toate evenimentele care au jalonat devenirea istorică a României, la Unirea Moldovei cu Ţara Românească (1859), Războiul de Independenţă (1877-1878), Războiul de Reîntregire (1916-1919), Al Doilea Război Mondial (1941-1945), totuşi, sunt acuzaţi că sunt „unguri” şi au simpatii pro-maghiare.
În anii puterii totalitare comuniste locuitorii catolici din Moldova continuă să fie pe nedrept încadraţi şi de către regimul comunist în categoria unei „minorităţi etnice”, fiind supuşi la presiuni din partea autorităţilor pentru a se declara „maghiari”. În anii 1946-1947, era anunţată „trimiterea unor emisari din Ungaria în zona locuită de ceangăi, aducând instrucţiuni pentru maghiarizarea acestora”. Aceşti „trimişi din Budapesta cutreieră satele de ceangăi din judeţul Bacău, ca reprezentanţi ai iredentismului maghiar, transmiţând ştiri şi instrucţiuni”. Dirijarea acestor „emisari” era făcută de către Uniunea Populară Maghiară, „organizaţie creată şi condusă de Partidul Comunist Român”.
Multe documente consemnează că agenţii maghiari „îndeamnă localnicii să nu asculte de preoţii şi învăţătorii români şi să ceară înlocuirea lor cu cei de naţionalitate maghiară”. De asemenea, se cerea „înlocuirea limbii române cu cea maghiară în biserici, şcoli, primării”. Vor fi înfiinţate chiar şcoli în limba maghiară în câteva sate catolice, „în sprijinul dezvoltării culturale a minorităţilor naţionale”.
Autorităţile comuniste au ignorat însă (caracteristică firească a unei puteri totalitare) tocmai părerea celor pentru care au înfiinţat aceste şcoli, anume catolicii din Moldova, care nu au ezitat să ceară înlocuirea lor cu şcoli româneşti.
Problema identităţii locuitorilor catolici din Moldova rămâne însă şi în zilele noastre una delicată, datorită aceloraşi intervenţii venite din afara comunităţii. În continuare, în mediile oficiale şi ştiinţifice maghiare se vorbeşte de „asimilarea grupului etnic al ceangăilor din Moldova”.
Decizia apartenenţei etnice a celor de astăzi nu trebuie disociată însă de decizia apartenenţei etnice a ascendenţilor acestora, a celor care odinioară au optat pentru recunoaşterea statutului de „pământean catolic” în Moldova. Catolicii de astăzi nu uită să respecte opţiunea strămoşilor lor care au ales să participe trup şi suflet la formarea naţiunii române moderne, neparticipând deloc la nici unul dintre momentele care au marcat formarea naţiunii moderne maghiare.
Strămoşii catolicilor din Moldova au luptat şi şi-au jertfit viaţa pentru ca urmaşii lor să nu mai fie niciodată consideraţi „străini” în ţara pe care o aleseseră, ţara pe care după stabilirea lor aici, au considerat-o şi ţara lor.
Asociaţia Romano-Catolicilor „Dumitru Mărtinaş”