Postul Mare



Plângeţi păcatele voastre

(Miercurea Cenuşii)

Cu ziua de azi începe Postul Mare.

Când Isus îşi ducea crucea spre Calvar, un grup de femei îl însoţea plângând. Isus s-a întors spre ele, nu atât spre a le mângâia, cât mai ales pentru a da o direcţie mântuitoare lacrimilor lor: Nu mă plângeţi pe mine, ci pe voi să vă plângeţi şi pe copiii voştri! fiindcă va veni ziua judecăţii şi toţi cei răi se vor umple de groază şi vor începe să spună munţilor: “Cădeţi peste noi”; iar dealurilor: “Acoperiţi-ne!” (Lc 23,28.30).

Concluzia este: Plângeţi păcatele voastre şi ale copiilor voştri acum, ca să vă bucuraţi în ziua judecăţii!

Nu avem şi noi motive suficiente pentru a plânge în Postul Mare din acest an?

Calamităţile naturale care au fost în anii trecuți, dar mai ales acelea care apar la orizont, ne avertizează că păcatele noastre şi ale lumii întregi pun la grea încercare răbdarea lui Dumnezeu şi ziua judecăţii se apropie cu paşi repezi.

Când Isus ne-a dat programul vieţii spirituale în predica de pe munte, ne-a spus: Fericiţi cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi (Mt 5,4).

Pentru a dobândi această fericire izvorâtă din lacrimi, în primele secole ale Bisericii, mulţi creştini se retrăgeau în locuri singuratice – peşteri, păduri seculare, pustiuri etc. – şi-şi plângeau păcatele, ducând o viaţă de pustnici. Viaţa lor era definită ca o viaţă de doliu, de lacrimi, de plâns continuu. Ei, susţine sfântul Vasile cel Mare, trebuie să fie asemănători oamenilor care au un mort în familie. De aceea purtau haină neagră, nu-şi tăiau părul şi unghiile, neglijau aspectul exterior.

Se ştie că sufletele evlavioase plâng când meditează pătimirile Domnului. În această acţiune nu-i vorba de tristeţea care descurajează, ci de manifestări ale veneraţiei, gratitudinii, evlaviei, fiindcă asceţii creştini nu sunt nişte sentimentali, ci plini de credinţă în bucuria învierii Domnului; dar plâng tocmai de teama de a nu pierde acel singur lucru necesar învierii şi mântuirii: harul lui Dumnezeu. Creştinul adevărat îşi salvează harul prin lacrimi.

postul mare articleOamenii din lume plâng mult şi deseori pentru pierderea lucrurilor vremelnice. Aceste lacrimi aparţin viciilor şi slăbesc spiritul. Lacrimile îndreptăţite sunt cele pentru păcate, de aceea autorii greci foloseau un termen specific pentru aceste lacrimi – penthos – adică “tristeţea după Dumnezeu”. Singura cauză adevărată a doliului, bocetului, tânguirilor este păcatul şi consecinţele sale (cf. Tomás Spidlík, Izvoarele luminii, Ed. Ars Longa, Iaşi-1994, pag. 411-413).

Păcatul lasă în suflet un gol care înspăimântă şi-l înstrăinează pe om de Dumnezeu. Adam, după ce a păcătuit, a fugit şi s-a ascuns. La chemarea lui Dumnezeu a răspuns: Am auzit paşii tăi în grădină şi m-am temut, fiindcă sunt gol, şi m-am ascuns (Gen 3,10).

Numai cine umple golul cu lacrimi nu se va teme, nu se va ascunde şi va fi fericit în sensul în care Isus a spus: Fericiţi cei ce plâng căci ei vor fi mângâiaţi (Mt 5,4).

Înainte de a ajunge să se bucure de învierea lui Isus, Maria Magdalena plângea lângă mormântul gol (cf. In 21,11), fiindcă în el nu a mai găsit trupul lui Isus, rămăşiţele pământeşti ale Învăţătorului. A simţit în inima ei un gol: faptul de a nu fi ajuns la acea desăvârşire cerută de Raboni, de a nu-şi fi arătat toată iubirea plină de recunoştinţă pentru tot binele pe care i l-a făcut: eliberarea de cei şapte demoni (cf. Mc 16,9). Ar fi voit să-i afle trupul chiar mort, fiindcă înţelegea că este mai folositoare învăţătura lui Isus mort decât învăţătura oamenilor vii, dar goi în sufletul lor.

Misticii Bisericii noastre susţin că cei care plâng, conform cerinţei Mântuitorului – Fericiţi cei ce plâng – arată de fapt că au ajuns deja pe treapta a treia a desăvârşirii, că simt deja bucuria că pot urca spre ultima treaptă, a opta, a martiriului, fiindcă pe culmea oricărei sfinţenii se înscrie mărturia supremă a acelora care îi prezintă lui Dumnezeu ofranda vieţii lor cu insultele, prigoanele de tot felul pentru că sunt ai lui Cristos, simt deja bucuria că răsplata lor va fi mare în ceruri (cf. Mt 5,12).

Petru l-a putut urma pe Cristos, ca în cele din urmă să-l preamărească pe Dumnezeu prin moartea sa conform profeţiei lui Isus (cf. In 21,19), numai după ce a ieşit din mijlocul duşmanilor Învăţătorului şi a “plâns amar” păcatul (cf. Mt 26,75) toată viaţa; lacrimile săpând şănţuleţe adânci pe faţa lui.

Acelaşi lucru ni se cere şi nouă în timpul Postului Mare: să ieşim din mijlocul lumii păcătoase, din mijlocul afacerilor pătimaşe, din mijlocul acelora care chefuiesc şi se distrează, al acelora care se ţin scai de filmele pornografice ale televizorului, ecranului şi de emisiunile radiofonice care propovăduiesc tot felul de glume nepotrivite spiritualităţii creştine etc.

Să plângem amar greşelile trecutului care au pus mântuirea noastră în pericol. Chiar dacă păcatul s-a iertat prin mărturisire, nu trebuie să uităm că el a lăsat în suflet urma unei răni, o cicatrice, pe care o putem şterge numai cu lacrimi pe pământ, sau cu focul purgatoriului pe lumea cealaltă. Este mai avantajos să ştergem urmele păcatului pe pământ, fiindcă lacrimile care spală au şi menirea de a ne întări pentru a nu mai greşi.

Să ascultăm de glasul profetului Ioil şi să ne întoarcem la Domnul cu plâns şi cu tânguire acceptând cenuşa pocăinţei pe capetele noastre pentru smerenia inimii.

Să ne rugăm, nu numai azi, ci în fiecare zi, după ce ne-am apropiat de sfânta Împărtăşanie. “Tainele primite să ne întărească, Doamne, ca să putem trăi aceste zile de post astfel încât ele să-ţi fie plăcute ţie, iar nouă să ne fie spre tămăduire” (LR). Amin.

Predici la solemnităţi, sărbători şi comemorări de pr. Anton Dancă

Be the first to comment on "Postul Mare"

Leave a comment

Your email address will not be published.


*