O excursie la Muntele Șandru… cu mulți ani în urmă



Cel care, astăzi, cu autoturismul ori cu vreun autobuz modern, străbate valea Slănicului Moldovei, între Târgu Ocna și Băile Slănic, este departe de a-și închipui cum se făcea acest drum cu 30-40 ani în urmă. De la gara Târgu Ocna, porneai cu trăsura trasă de doi cai, pe șoseaua pietruită, bine întreținută, pentru că apele minerale, instalațiile balneare, mijloacele de întreținere și distracție, experiența doctorilor de aici erau binecunoscute și într-adevăr moderne pentru acea vreme. Șoseaua pătrundea încă de la început prin niște chei sălbatice săpate de râu în gresii dure, cu pereții tăiați de torenți înspumați în timpul ploilor sau acoperiți de grohotișuri nu rareori rostogolite până în drum.

La capătul amonte al defileului, valea, mult lărgită, străbătea – cum străbate și astăzi de altfel – un sector de culmi joase, cu aspect deluros, în care pâlcurile de păduri se asortau cu fâneața, livezi, culturi, câteva sonde ce nu mai funcționau și cu gospodăriile satului Slănic înșirate pe mai mulți kilometri. Cam spre mijlocul acestei lărgituri de bazin se găsea popasul numit Cerdac, unde se odihneau caii, iar vizitiii și călătorii găseau ceva deale mâncării și băuturii. Apoi iar, încet încet, la drum. Când ajungeai la Podeiul Pietrii, un fel de prispă înaltă și netedă – unde te întâmpinau încã tranșee, căști și alte vestigii ale luptelor duse aici prin 1917 – știai că nu mai ești departe de stațiunea balneară, aceasta anunzânduse încă de la Satul Nou prin locuințe sau vile mai modeste și, în fine, prin hotelurile, vilele mari cu confort modern, instalațiile balneare (de la Hotel Racoviță, de la Inhalator), restaurantele, cazinoul, pavilioanele cu ape minerale numerotate.
hotel racovita vedere
După 1920, începuseră să vină pacienți și vizitatori în număr mare, așa că vilele se înmulțeau, restaurantele tot așa, dar nu în ritmul impus de cererea mereu în creștere. Trebuia să te îngrijești, așadar, din vreme de cazare și întreținere; de asemenea, să te înscrii la tratament.

cascada slanic_baiPentru pacienți era lucru simplu: program de cură, de odihnă, de plimbare. Dar cum puteau să-și umple timpul cei ce veneau ca însoțitori sau simpli curioși? Nu erau preocupări turistice și nici vreo organizare în această direcție. Plimbarea cea mai obișnuită se făcea pe fundul văii, prin pădure, până la așa-numita cascadă – de fapt o curgere mai precipitată a Slănicului în valea strâmtă. Un pod de lemn construit peste apă permitea admirarea peisajului, iar un chioșc și câteva mese pe o estradă asigurau gustările de rigoare – nu prea mult solicitate – pentru că cei mai mulți vizitatori erau obligați să țină dietă.

Cei mai curajoși și mai atrași de frumusețile naturii depășeau, în susul văii, pădurea și pătrundeau într-o poiană largă (la Cheșcheș), unde se vedeau urmele unei fabrici de cherestea, iar în jurul ei pădurea brăcuită. Farmecul adevărat începea însă mai în amonte. Aici se pătrunde în munții de 900-1400m, masiv împăduriți și sfârtecați de torenți; valea își pierde terasele joase, iar blocuri de 1-3 m cubi se rup din flancurile muntelui și sunt rostogolite la vale, silind uneori râul să facă ocoluri. Plantele de
umiditate (ferigile înalte, Telekia speciosa, cea cu flori mari, galbene și puternic mirositoare) acoperă pantele sau se întind pe fundurile mai înalte.

Grohotișurile – fixate de pădure – își scot colții printre rădăcinile copacilor și chiar și mai jos, în Poiana Cheșcheșului, sau în pădurea care servea de promenadă obișnuită. Nu știm câți din vizitatorii valizi s-au aventurat în susul văii Slănicului, dar spectacolul merită oboseala.

valea pufului

Se întâmpla însă în unii ani ca să se înțeleagă mai mulți vizitatori să facă excursii mai lungi; de pildă, peste culmea Păltinișului, în valea Oituzului, la Hârja și Poiana Sărată sau, mai des și mai atrăgător, pe vârful Șandru.

Despre o ascensiune – deși termenul e cam pretențios – păstrez amintiri dintre cele mai instructive. Era o echipă formată din câțiva naturaliști și geografi, plus un elev din cursul superior de liceu. Drumul spre Șandru poate duce pe fundul văii Slănic, până în Poiana Cheșcheșului, de unde, pe un pinten cu urcuș, la început mai greu apoi domol, se ajunge în vârful dorit; sau, direct, din stațiunea balneară, urcând pe spinarea „muntelui” Pufu pe o serpentină de promenadă obișnuită până pe culme, apoi urmând plaiul (și aici cuvântul plai pare să însemne drum de culme netedă) până pe Șandru.

Am pornit de dimineață și nu prea – pentru că așa se întâmplă când hotărârea aparține mai multor persoane – și am întârziat mult pe drum nu din cauza dificultăților de urcuș, ci pentru că participanții erau oameni de știință. Geograful voia să analizeze peisajul în ansamblu și în special să prindă raporturile dintre acesta și relief; se oprea apoi acolo unde câte o râpă torențială sau un abrupt descoperea structura muntelui, unde succesiunea de pături moi și tari se oglindea în lărgirea sau strâmtarea văilor. Cu botaniștii – mai ales că unul dintre ei era un adânc cunoscător al florei de pretutindeni – era și mai greu. Atâtea opriri, colectări de plante, explicații au survenit pe parcurs, încât am ajuns pe vârf destul de târziu. Firește, aici am stat mai mult, dar nu atât cât ar fi vrut
geograful, care găsea că de pe înălțimea – oarecum izolată – unde ne aflam, perspectiva era nu numai minunatã, dar și instructivă.

Într-adevăr, Șandru (1640 m), legat către nord de vârful Nemirei (1648 m), formează ca o mare măgură alungită care domină, între falii, cu 500-600 m, munceii din est (serii de plaiuri netede și largi, înclinând domol către Trotuș, ca de pildă, Plaiul Ciungetului de sub Nemira, între Uz și Oituz, cu numeroase poieni în pădurile de fag și conifere) și pe cei din vest, cu plaiuri de direcție perpendiculară față de primele și lăsând între ele, luminoasă, o depresiune bine populată (Depresiunea Cașinului Secuiesc). Tot de pe Șandru, către sud, se vede clar șesul întins al Târgului Secuiesc și, ridicându-se în trepte largi, slab denivelate, Munții Vrancei, iar către nord, „munceii” Ciucului, destul de joși, cu câteva gâlme mai înalte, depășind 1400 sau 1500 m (Soiu, Cărunta, la nord de valea Uzului, care a pătruns, ca și cea a Oituzului, mult dincolo de cumpăna celor mai mari înălțimi, către vest).

vfsandru

În fine, spre est, privirea merge până în Berzunț și Oușor și lunecă, pe firul apei Trotușului, pe culoarul acestuia, până în lumina văii Siretului. Am căzut cu toții de acord că panorama largă și variată, prin contrastele de relief și prin verdele întunecat al pădurilor de molizi și brazi contrastând cu verdele mai deschis al celor de fag și cel palid al poienilor cu fâneața cosită (era prin luna august), face oboseala drumului indiferent de profesiunea spectatorului. Nu am căzut însă de acord în alegerea drumului de întoarcere. Geograful ar fi preferat, pentru că întârziasem cam mult, poteca (plaiul) de culme, ușor de urmat. Toți ceilalți au hotărât, prin vot, să urmăm o potecă recent tăiată prin pădure, perfect vizibilă de pe locul unde ne aflam.

„Vox populi, vox dei.”  Am ascultat și am început coborâșul la început fluierând. Poteca se cam pierdea, cum se întâmplă, prin poieni și, pe măsură ce se apropia întunericul nopții, era din ce în ce mai greu de aflat. Ne-am rătăcit deci și am orbecăit lovind în lături cu bastoanele ca să vedem dacă drumul este liber și să speriem șerpii – dacă or fi fost. Am coborât mai multe văiugi, am urcat câteva dâmburi și ne-am trezit pe un pod întrerupt (de care ne-am speriat numai a doua zi, când ne-am întors și l-am fotografiat). La un moment dat, când bezna se stabilise deplin în pădure, unuia dintre excursioniști, cel mai curajos, i s-a părut că în față se ridică un mal negru.

„Până aici”, a spus fără posibilitate de replică. „Aici înnoptăm”. S-au așezat pe o muchie mai înaltă, chirciți, și s-au pus pe așteptate. Firește, nu luaseră nici o lampă electrică, pentru că drumul de la Băile Slănic până pe Șandru se face dus și întors într-o zi, pe lumină. Cum stam așa, mai glumind, mai vorbind, mai acuzându-ne, în glumă, unii pe alții, odată se aud urlete din desiș.„Lupii”, ne-am spus și am început să facem zgomot cu ce puteam. Abia când s-a crăpat de zi am constatat că erau niște câini de la primele gospodării ale Slănicului, aflate doar la câteva sute de metri de locul unde înnoptasem. Malul înalt și drept ca un perete era pădurea mai deasă.

De atunci am rămas cu convingerea că… este bine să iei cu tine o lampă electrică, chiar la excursii nu prea lungi, mai ales când pleci la drum cu botaniști… și chiar cu geografi.

Din volumul „Lecturi geografice” de Vintilă Mihăilescu,
București, Editura Albatros, 1974
(Colecția Atlas)

Articole corelate

Be the first to comment on "O excursie la Muntele Șandru… cu mulți ani în urmă"

Leave a comment

Your email address will not be published.


*