Slănic Moldova văzut de Nicolae Iorga înainte de Primul Război Mondial



Un cerc de înalte dealuri împădurite, cu vârfuri ascuțite ca de munte, închide zarea dincolo de adânca tăietură a Trotușului. Trăsura se înfundă în valea Slănicului. În dreapta și în stânga, căsuțe frumoase acoperite cu șindrilă, pașnice cuiburi de țărani harnici.

Sus, sus deasupra acestor mușuroaie e clădit în înălțime dealul singuratec, pe potecile căruia se cațără capre sprințare. În câte o poiană, spre culme, se văd vite albe care privesc în adâncul văii. Într-un singur punct, vârful are locuitori statornici: la Măgura de-asupra Ocnei e un adăpost de câțiva călugări uitați. Slănicul ni arată calea către izvoarele lui tămăduitoare.

Deodată, el e închis între adevărați munți, cu pietrele așezate în rânduri, albe, roșii, portocalii, negre, care alcătuiesc ca o spăimântătoare cetate a uriașilor. Undeva, într-un colț, muncitori desfac lespezile și le prăvălesc de vale. Zidul e așa de mare, încât ei par locuitorii pitici ai stâncii, făcând jocuri zglobii cu pietricele de prund.

Iarăși păduri pe înălțimile mai mici, care se încheie cu aceleași vârfuri ascuțite. Sate nu sunt, dar pe tot cursul lungului drum bolovănos, năruit strâmb, cu poduri de lemn șubrede -„la pas” scrie tabla pentru oamenii care nu știu carte, – se înșiră casele Văii Slănicului. Tot unguri locuiesc aici, până pe la jumătatea drumului. „Odată”, spune domnul Neculae Udrea, birjarul nostru, „ocna nu era a statului, ci a antreprenorului și oamenii se coborau într-însa călari pe ciuturi. Era greu și românii noștri nu voiau cu nici o plată să facă o muncă precum e aceia. Atunci antreprenorul a adus unguri și ei au rămas, s-au așezat în sate și s-au moștenit așa în pământul nostru.”

De unde au venit ungurii pe Valea Slănicului?

De fapt, venirea ungurilor din Valea Slănicului e cu mult mai veche decât vremea antreprenorilor, încât de la începutul veacului al XIII-lea ei s-au coborât în pământurile episcopului catolic al cumanilor, ajungând pe această cale până în apa Siretului. Atâtea veacuri au trecut, aducând mari schimbări care au răsunat numai foarte slab în acest colț ferit de frământările mari ale lumii. Ungurii au luat portul, datinile, apucăturile românilor, dar și-au păstrat vechea limbă secuiască și legea.

Locuitori de pe Valea Slănicului – Secolul XIX

„Unguroaică ești, fetițo?”, întreb pe copila cu părul ca fuiorul porumb și ochii albaștri șters: „Aia sunt”, e răspunsul. „Stiți românește?”, spui prichindeilor în cămășuțe albe, care aleargă cu mănuncheșe de flori în mână, cerând cu limbuța scoasă un gologan. „Dar ce sunteți voi?”. „Unguri”, răspund ei, pornind la fugă spre casa unde mama, în catrință albă, cu conciul și voal pe cap, îi așteaptă ca să le ia secerișul.

Intrebați în ungurește, țăranii ce stau la hanul de la Cerdac, împreună cu un secui tipic, mic, uscat, spân, ca un zbârciog, care a venit de curând din Vasarheliu, răspunde întâiu: „Poftiți”, apoi vorbesc bucuros în limba lor de acasă. Cât despre neam, ei se declară români, fiindcă mănâncă pâne românească. „Ce români?”, adaugă pe urmă Udrea, „români-unguri, cum e aceia? Vra să zică e ca și cum m-aș face eu român-țigan!” Udrea arată mai departe cum ungurii sunt păgâni: „oameni răi, cari nu calcă în biserica adevărată și nu se țin de lege”. Cu mirare îl auzim povestind pe urmă sosirea în aceste părți moldovenești a ungurilor lui Bern în 1848 și de ridicarea țăranilor din neamul lor, cu furci și seceri, împotriva românilor. „Dar de atunci s-au mai domolit”, mântuie el.

Și de la hanul Cerdacului înainte, acelasi drum, cu apa Slănicului când în dreapta, când în stânga, prinsă uneori în lungi jgheaburi de lemn negru, alte ori întrebuințată pentru spălatul rufelor, pe care frumoase țărance le bat din răsputeri cu maiul, ori împănată cu năvoade pe care le ridică și le afundă tot femei de acestea fără odihnă. Câte un căprar cu gluga pe spate păzește neastâmpăratele și elegantele dobitoace care despoaie tufișurile unei lunci, întorcându-se spre a privi pe trecători cu ochii lor mari, sticloși. Câte o turmă de oi se odihnește în luncă.

Minunata poiană a Slănicului

Plouă. Nori grei plutesc deasupra și din belșugul lor se revarsă apă, ca un val de ceață, asupra dealurilor din față. Ea ne cuprinde îndată. Căruțele trec în fugă, țărancele, care poartă șiruri de pui atârnați pe câte o lungă cobiliță, sar ca niște capre, râzând de gluma cerului. Valea se îngustează și înălțimile par mai impunătoare, mai întunecate. Bradul stăpânește acum, arborele solemn și sigur, câteva case mai îngrijite decât cele obișnuite ale țăranilor din aceste părți. Un sergent de artilerie și o doamnă cu umbrela
răsărind din vale arată apropierea Slănicului cu lume orășenească felurită care se curărisește cu plimbări ca și cu ape și mai mult chiar decât cu ele.

În curând vederea se deschide, nu mai e Valea Slănicului, căci râulețul se strecoară la o parte printre brazi, prins în fântâni și aruncat în cascade. E un circ de munti, înveșmântați de la poale până la creștet în catifeaua adâncă a vechilor păduri. Marile oteluri: Racoviță, cel mai întins, Pufu, Cerbu, mai sus către pădure, Casinoul Regal, mai elegant decât îngrijit, vilele, cam rare, se află, parte pe coastele înălțimilor, parte în vale și parte în pădure chiar.

Această pădure este străbătută de cărări, împodobită cu bănci, cu piețe de tenis și luminată; ea adăpostește un bazar unde se vând lucruri de la Ocna, sculpturi de-ale meșterilor ilalieni, cărți, ziare și fotografii. Cu pasul încet al bolnavilor și al oamenilor fără lucru, oaspeții trec, singurateci sau în grupe. Jocurile se înfierbântă, convorbirile se înoadă, se dezleagă, plutesc în toate colțurile. Mai departe nu se văd nici sate, nici turme, nici stâne, nici drumuri. Granița, cale numai de un ceas, e foarte puțin cercetată și nu duce în Ardeal, nicăieri. Slănicul rămâne astfel, nu o Sinaie a Moldovei, căci viața elegantă se tot restrânge deși se înmulțesc vizitatorii și viața oficială lipsește, nici o vilegiatură placută, căci, cu toate concertele, reprezentațiile de teatru și balurile, nu prea sunt distracții, nu atât un loc de tămăduire, căci sunt și atâția sănătoși care se simt mai bine însă decât acasă la dânșii, ci un fel de minune lecuitoare, împăcătoare, întăritoare și fermecătoare a întunecatului codru de brazi, al cărui zâmbet e această minunată poiană.

N. Iorga – România cum era până la 1918 – vol. 2, Moldova și Dobrogea