Băi de… umor la Slănic Moldova cu Ion Creanga



Inca de pe cand scria la povestea Harap Alb, anul 1877, Ion Creanga era chinuit de boala: trecand anii, suferinta incepuse sa se agraveze. Atacurile de epilepsie, la inceput mai rare, se inmulteau si-l ingrijorau mult.

Creangă, în mijlocul pacienților de la Slănic (1885)

In aceasta vreme isi cauta de sanatate, crezand pana in ceasul din urma in vindecare. Aceasta credinta o descoperim si intr-o scrisoare pe care Ion Creanga o trimite unchiului sau la Targu Neamt, preotul Gheorghe Creanga: „Din scrisoarea Sf-tale, de la 1 iunie, am vazut ca trebuie sa pleci la Slanic. Drum bun! Sa nu te indoi catusi de putin ca ai sa capeti sanatate si ai sa vii de acolo voinic si zdravan, cum ii tunul. Apele sunt foarte bune, locurile foarte frumoase si ingrijirea cat se poate de buna; doftori o multime cari si ei vin la izvorul tamaduirilor, ca si ceilalti muritori.” (5 iunie 1888)

Citim cu o emotie deosebita marturiile unui fost elev al lui Ion Creanga, viitor dramaturg si publicist, N.A. Bogdan, care a insotit pe marele povestitor la Slanic in anul 1885.

„In vara anului 1885, afland ca eram hotarat a merge pentru vro luna la Baile de la Slanic sa-mi caut de sanatate, Creanga ma pofti sa intarzii cateva zile plecarea, spre a porni odata, impreuna cu el, care mergea mai in fiecare an la acele bai. Ne-am inteles de zi si ne-am pornit odata.
In vagon eram numai noi doi barbati, o cucoana cam in varsta si, pare-mi-se, trei fete ale ei. O bucata de loc tacusem cu totii ca piticii; de la o vreme insa, Creanga, care de felul sau era cat se poate de guraliv, rupse tacerea, adresandu-se la doamna cea in varsta:
-Incotro calatoriti cuconita?
Cuconita se uita cu un ochi masurator din cap pana-n picioare la Creanga si intorcandu-si capul la loc nu raspunse nici o iota.
O alta tacere cam lunga urma; vremea era foarte frumoasa, si ne placea sa privim la privelistile lungului Moldovei prin care treceam. (…) Creanga se apuca sa-mi spuie un sir de anecdote frumoase, fel de fel, si toate ma faceau sa rad de mi se incarceia stomahul… Nici un zambet insa pe fata cucoanei sau a fetelor ei: erau niste adevarate n-aude, n-a vede, n-a greul pamantului.
Lui Creanga asta-i facea rau; la Bacau ma invita sa schimbam vagonul, si dupa ce intraram intr-un altul, unde eram numai noi doi, incepuram sa ne intrebam unul pe altul: ca cine vor fi momaiele celea cu care calatorisem pana acum?
-Or fi mute, bre Bogdanas!
-Doar si surde!
-Mai stii pacatul!
-Or fi straine…
-Or fi englezoaice.
-Or mari aristocrate!
-Ba mai degraba niste ochincarite intolite, ce nu se mai injosesc sa vorbeasca cu dealde noi?
In astfel de necurmate intrebari fara de raspunsuri sigure noi petrecuram mai toata vremea pana la Tirgul-Ocnei. Aici ajungand, inainte de a lua trasuri spre a merge bucata de loc pe care inca nu e drum de fier, ne puseram sa mancam cate ceva in birtul garii…
Veni chelnerul si ne aduse o lista; eu cerui un bulion si o friptura; Creanga statu vreo 10 minute ca sa aleaga intre cele 6 feluri de bucate ce erau pe lista. La urma, cand vazu ca chelnerul pierde rabdarea, ii dadu lista in mana indarat si-i zise:
-Mie sa-mi dai de toate; numai cata sa fie portiile cum se cade, nu numai unse farfuriele!
Asta ma facu sa holbez o pareche de ochi lungi. Mie-mi aduse ce poruncii; lui Creanga de asemenea ce porunci el, si anume: un bulion, apoi un bors de pui, un eingemacht , costite cu mazare, friptura la tigaie, friptura de frigaroi, udate de-o garafa, ceva mai putin de-o jumatate de oca de vin alb vechisor.
Ma uitam cu jind cum inghite cu o placere, cu un gust nespus, una dupa alta, borsul dupa bulion, friptura romaneasca dupa cea nemteasca – si-l invidiam ca nu sunt in stare sa… fac si eu ca dansul – barem friptura ce o cerusem n-am putut s-o mananc toata. De la masa se scula pare ca mai usurel decat cum era cand se pusese. Ne suiram in trasura; pe drum Creanga opri pe vezeteu la o crasma si ceru oleaca de apa; o copila de ungurean ii veni cu o cofita de cele de mosi, plina cu apa rece de la o fantana din apropiere; el o puse la gura, si cand o lasa jos, cofita era aproape desarta. Dadu un gologan fetei si porniram iara.
Fata-mi marturisea mirarea; da nu-mi venea sa i-o spun. Creanga ma ghici si-mi spuse: -Hehei, baiete draga! asa mananca si asa bea romanasul adevarat, cel nascut si crescut la coarnele plugului, nu ca farlifusii de pe la targuri, crescuti in bumbac, cari numai parca tot bumbac mananca si bumbac se trezesc intr-o zi in loc de carne si oase!…

In Slanic sedeam amandoi in aceeasi odaie; tovarasia lui peste zi imi era de o veselie nemaipomenita; peste noapte insa era un chin; caci boala sa mai totdeauna noaptea il apuca, cand ti-i somnul mai dulce – si trebuia sa sar din pat spre a-i da ajutoarele trebuitoare…
Indata ce se lumina de ziua, pe la 3 ceasuri, mult 3 jumate, ne trezeam unul pe altul, ne imbracam in graba si mergeam noi cei dintai la izvorul nr. 3, ca sa ne facem cura obicinuita.
Aici, intre paharele de apa clocita, ce inghiteam mai mult in sila decat de bunavoie, Creanga nu mai inceta cu frumoasele snoave, glume, istorii poznase fel si chip, incat trecea timpul cu ele, cat nici bagai in sama.

Ion Creangă, alături de A.C. Cuza (stânga) şi N.A. Bogdan (dreapta) într-una din vizitele sale la Slănic în anul 1885

Intr-una din zile, venind un fotograf care poza pe tinichea, – fotografie asa zisa americana, -invitai de mai multe ori pe Creanga sa-si scoata poza. Dar mai totdeauna imi raspundea:
-Decat sa dau un francusor ca sa ma vad lat pe tinichea, mai bine cumpar cu el un cosulet de branza sau de pastravi si mi-a prii mai bine decat tinicheaua…
Intr-o zi insa, aflandu-se si cu dl. A. C. Cuza, il hotarai sa ne pozam tustrei in grupa; ne asezaram intr-un tufis de langa sala de cura, Creanga stand in picioare, indarat, si noi pe o banca, eu la stanga, Cuza la dreapta lui.
Cand fotograful scoase cate o tinichea pentru fiecare din noi, zic lui Creanga:
-Voi pastra aceasta fotografie ca o adevarata icoana…
-Da, bine faci, dragul meu! s-o pastrezi ca pe icoana rastignirei lui Hristos !
Ne pacalise rau… dar asta ma facu sa am o dragoste si mai mare pentru acea icoana, care o pastrez si astazi cu destula smerenie.”

„Cat despre felul cum ne urmam cura, am scris inca de pe atunci intr-o corespondenta din ziarul Liberalul urmatoarele randuri in care Creanga e denumit sub porecla de „Parintele Smantana”, de care de almintrele nu se supara deloc:
Eu si cu Parintele Smantana avuram fericirea de a ni se recomanda acelasi izvor (nr. 2) si ni se dete chiar aceeasi cabina. Diferenta nu era alta, decat ca „parintele” facea baie intr-o cada de zinc si eu in una de lemn.

Vroiti sa stiti, iubiti cetitori, si boalele noastre? -Nu va temeti! Nu va voi spune nimic ce ar putea sa va pricinuiasca oarecare dezgust. Eu – patimesc de boala tirilor afumati ; cantaresc vreo 60 de kilograme cu straie si cortel. Dl. Doctor m-a asigurat ca urmand baile cu staruinta voi castiga in greutate cu pana pe la 80 kilograme in vro doua trei saptamani.
Parintele Smantana patimeste de boala… moronilor proaspeti. Cantareste vro 105 – 110 kilograme (cantarul paraie sub sfintia sa), fara cortel si fara palarie. Dl. Doctor „l-a asigurat” ca urmand cu staruinta baile, in curs de vro doua saptamani va scadea greutatea sa pana pe la 80 kilograme.
Cu aceasta credinta asiguratoare, luata de la omul stiintei, eu si Parintele Smantana urmam inainte baile de apa minerala nr. 2, in cabina nr. 7.
Despre rezultat… cand am revenit in Iasi, ne-am cantarit, si ce-i dreptul, eu trageam… 55 kilograme, iar Creanga 115!

Intr-o zi, un numar de vreo 8 sau 10 insi, prieteni, ce ne aflam la acele bai, hotaram sa facem o mica plimbare pana la granita transilvaneana, care nu era departe. Luaram cu noi mai fiecare cate ceva de ale mancarii, caci stiam ca acolo nu o sa gasim nimic, nefiind decat vro doua case unguresti si pichetul de dorobanti ce pazea marginea tarei.
Dupa ce ne osteniram indeajuns, umplandu-ne foalele cu dulcele si nesatiosul aer al muntilor, ne opriram la pichet si rugaram vro doi dorobanti, ce i-am gasit inlauntru, sa ne faca o maliguta, ca udatura avem noi. Un dorobant intr-o clipa scormoli un focusor de langa un mal de pamant, puse o pareche de chirostii, aseza un ceaun ca de-o jumatate cofa de apa, si cat ne cautaram noi bine unde sa ne asezam, maliguta era rasturnata pe-o mesisoara de lemn cu trei picioare scurte.
In loc de scaune ne dadura niste buturugi taiate de curand.
Scoaseram doua-trei cosulete de branza din coaja de brad, le desfacuram, alaturea cu vro cativa pastravi afumati si niste uscaturi de porc, si incepu fiecare a ciupi din maliguta si branza cate-o bucatica. In zece minute toti erau satui… ba unii incepeau a se tinea cu mana de stomah vaicarindu-se ca mamaliga „le-a picat ca un clei, or ca o piatra!”
-Clei si piatra? intreba Creanga: apoi halal de voi prietenilor. Sa va arat eu cum se mananca maliguta, ca sa nu pice clei si piatra la stomah.
Si arunca busteanul de sub dansul, se puse greceste pe iarba, trase masa ceva mai langa dansul, si in alte 10, mult 20 de minute toata maliguta, branza, pastravii, uscaturile ce mai ramasesera de la vro 10 insi, trecu in stomahul lui Creanga, in mijlocul unei taceri adanci si a unei privelisti incremenite, cucernice, a tuturor mesenilor celor… cu stomahul asa de delicat…

Pe nemintit, dar vro oca de mamaliga, un cosulet de branza si nu mai stiu cate uscaturi or fi intrat in stomahul lui Creanga. Indata ce sfarsi mancarea, se scula, porni cu noi, si tot ne intrecea in mers…

Ajuns acasa incepu a-si stropi mancarea cu o garafioara de vin;  peste vro jumatate de ceas o alta cofita cu apa de pucioasa,  de la izvorul nr. 3.
Atunci, cu toata sfiala ce aveam de el, inca de pe vremea cand eram scolar, i-am zis:
-D-le Creanga, ai talent mare, caracter frumos si mare, dar fata cu aceste toate ai s-un stomah… peste masura de mare.
-Burta de fost diacon, dragul meu! Ei, ce vrei? n-am putut sa-mi parasesc obiceiul odata cu lepadarea potcapului.
Nu stiu daca multi diaconi vor mai fi avand o burta ca a lui Creanga, dar sunt sigur ca daca ar fi sa se masoare rangul si darul preotesc dupa puterea de infulicare a stomahului – cum glasuieste o veche poveste – Creanga merita sa fie cel putin Mitropolit!

Intr-o zi faceam in aceeasi cabina cu Creanga bai minerale; din intamplare Creanga lua o gura de apa chiar din cada lui; el fu insa foarte surprins constatand ca apa ce era in baie era tot asa de curata si dulce ca si aceea ce o beam la masa. Dupa iesirea din baie, Creanga lua o garafa, o umplu cu apa din baie si iesind afara intalniram pe dl. A.C. Cuza, caruia spunandu-i faptul, merseram tustrei la farmacia din Slanic si rugaram pe asistent sa constate cam ce fel de apa era in sipul nostru.
-Apa din paraul Slanic, raspunse raposatul farmacist Barothy, dupa ce turna in sip un lichid oarecare.
-Cum? nu-i apa de la izvoarele minerale?
-Fereasca Dumnezeu! Iata cum se face apa minerala cand torni cateva picaturi de aceste:
Si farmacistul lua o sticla cu apa minerala, turna in ea cateva picaturi din stecluta cea mica, si toata apa minerala se umplu de mici fulgi albi, de cari nu se vazuse deloc in sipul nostru cu apa din baie.
Am facut atunci un taraboi mare, reclamand epitropului Gheorghian, care se afla acolo si acesta, surprins si el de descoperirea noastra, ordona imediat o cercetare: dupa care, chiar de a doua zi se incepu lucrari serioase pentru a se da in conductele de la baie tot prisosul cismelelor cu ape minerale ce erau in Slanic.
Cand am facut baie a treia zi, apa se cunostea de departe si prin miros si prin aspect, ca era intradevar de la izvoarele minerale iar nu din paraul Slanicului.”
Cunoscut, indragit si admirat, Ion Creanga a fost un original in toata puterea cuvantului. Compania sa era intotdeauna cautata. Mereu cand era la Slanic era inconjurat de o multime de invatatori si profesori, cu respect si simpatie.

Catalin Parascan

Be the first to comment on "Băi de… umor la Slănic Moldova cu Ion Creanga"

Leave a comment

Your email address will not be published.


*