Una din cele mai mari surse de nefericire, pentru om, este să aștepte să fie iubit de ceilalți, sau când se încrede în dragostea celor din jurul său. Sigur că noi suntem alcătuiți în acest fel, avem nevoie de iubirea celor din jur, ne revenim, câștigăm echilibrul emoțional mult mai ușor când avem pe cineva alături, în suferință.
Trebuie să ne deprindem cu realitatea că sunt momente în viața noastră în care vom fi numai singuri, iar cei din jur nu vor fi capabili să ne dăruiască iubirea lor. Atunci ne vom trezi în fața propriei noastre neputințe, de care ne vom înfricoșa, nu vom știi cum să o ducem, fiind obișnuiți să avem pe câte cineva lângă noi. Maeștrii spirituali ne sfătuiesc ca niciodată să nu ne încredem în iubirea celor din jur, căci aceasta ne poate trăda oricând.
Cu cât ne punem mai mult încredere în aceasta, când dispare și suntem neglijați, suferința este amară, cumplit de suportat. Cea mai profundă suferință este cea în care nu ești iubit, sau nu îți este împărtășită dragostea.
Un autor spunea că omul, când așteaptă să fie iubit de cei din jurul său, începe să devină singur. Cu cât așteptăm să fim iubiți, cu atât constatăm mai mult singurătatea. Noi ne concentrăm mai mult pe a fi iubiți, iar nu pe a iubi pe cei din jur. Dezamăgirea este direct proporțională cu intensitatea cu care așteptăm să fim iubiți de cei din jur, dar ei nu o fac.
Dacă facem o analiză, momentele în care suntem preocupați de problemele cu care se confruntă cei din jur sunt mult mai puține decât momentele în care noi ne concentrăm numai pe cele ale noastre, neglijându-le pe cele ale celor din jur.
Fiecare crede că problema lui este cea mai mare și cu un impact semnificativ. Dacă am sta de vorbă cu semenul nostru și își va deschide sufletul pentru a vedea universul său lăuntric și prin ceea ce trece, vom spune: „Doamne eu mă întristez pentru lucruri mult mai mici decât omul acesta de lângă mine”.
Marele nostru defect este insensibilitatea. Nu avem capacitatea de a-l înțelege pe cel de lângă noi.
A înțelege pe cel de lângă noi este darul dragostei, o consecință a iubirii. Nu avem cum să-l înțelegem dacă nu-l iubim. Așa nu avem cum să înțelegem suferința aceluia și să o trăim ca fiind a noastră.
Cristos, pe Cruce, a trăit suferința noastră, și-a asumat păcatul nostru, El, cel fără de păcat. Cristos a suportat suferința pentru noi, pentru că ne iubea în mod desăvârșit.
Ne întrebăm de ce sunt atâția oameni care suferă. Lacrimile suferinței unui om urcă, pe căi nevăzute, la picioarele Crucii. Fiecare suferință pe care nu o putem înțelege urcă la picioarele celui care a suferit cel mai mult pentru noi. El știe să dea mângâiere.
Să fim mai sensibili la suferințele celor din jurul nostru, mai atenți la dramele pe care le trăiesc unii dintre semenii noștri.
Să nu fim hipnotizați numai de problemele cu care noi ne confruntăm. Să avem puțin din inima noastră și pentru suferințele celor din jur.
Cea mai mare dramă a unui om este să fie singur, să i se refuze iubirea. Sunt atâția oameni care nu primesc un strop de iubire și gustă astfel din cea mai amară suferință.
pr. Ștefan Ciubotaru