Echilibru în suferință


Din experiența noastră, știm că în momentele de suferință cumplită, suntem singuri, doar cu Dumnezeu. Când avem cea mai mare nevoie ca cineva să ne fie aproape, ne trezim că nu avem pe nimeni.

Mai mult decât atât, suferința poate fi atât de adânc înrădăcinată în noi înșine, încât nimeni să nu înțeleagă cele pe care le trăim, oricât am încerca să le exprimăm. Ne dăm seama că suntem singuri.

Când avem o încercare cumplită, toți ne părăsesc. Puțini sunt cei care rămân lângă noi, ca, prin prezența lor, să mai diminueze din suferința pe care o avem.

Cel mai greu de dus este suferința psihică, bolile sufletești pe care le poate duce un om. De cele mai multe ori nu le înțelegem. Omul trăiește singur gândurile negative, trăirile care îi răvășesc sufletul, pentru că sunt în el, nu reușește să le depășească și nici să împărtășească celor din jur ceea ce trăiește cu adevărat. Fiecare ne vedem de drumul nostru, iar omul, într-o suferință sufletească cumplită, o duce singur.

Atunci când oamenii nu sunt sensibili la suferințele celor din jur, Dumnezeu este singurul care ne este aproape, singurul care ne înțelegem și căruia îi putem împărtăși trăirile noastre cele mai adânci. Nimeni nu este de partea noastră, doar bunul Dumnezeu. Dacă reușim să conștientizăm acest lucru, reușim să ne câștigăm echilibrul.

pr. Ștefan Ciubotaru