„Parohia a murit?”



Părintele paroh s-a apropiat de microfon cu un chip întunecat şi a rostit aceste cuvinte:

”Fraţilor, trebuie să vă anunţ o veste tristă: parohia noastră a murit… Adesea v-aţi plâns că nu este activă. Cântările sunt vai de capul lor. Parohul nu este după placul vostru. Se lasă manipulat. Ei bine acum a murit de-a binelea… Vă invit totuşi să-i aduceţi un ultim omagiu dispărutei la sfârşitul slujbei…”

Rumoare în sală…

De îndată ce a fost invocat ultimul cântec, credincioşii se aliniază plini de respect unul în spatele celuilalt, pentru a-i aduce cel din urmă salut răposatei care se odihneşte într-un sicriu la capătul naosului. Curioşi, de asemenea, să descopere chipul ale cărei trăsături nu prea i-au marcat pe cei mai mulţi dintre ei:

„Ia spune, şopteşte unul, tu ştii cum arată…?”

Dar iată că fiecare, atunci când se apleacă deasupra sicriului pentru a arunca o ultimă privire dispărutei, tresare şi se să înapoi înspâimântat!

Ce-o fi oare atât de ciudat?

Când îmi vine rândul, mă aplec şi eu deasupra sicriului şi ce-mi văd ochii? Un chip, propriul meu chip, care mă priveşte cu ochii holbaţi… În fundul sicriului era o oglindă!

Parohia? Sunt eu, nimeni altcineva.

Parohia? Sunt eu! Nimeni altcineva…

„Biserica rămâne mereu în urmă!”

„Biserica nu înţelege nimic!”

„Biserica este formată doar din bătrâni ramoliţi!”

Şi dacă „Biserica” sunt eu?

Be the first to comment on "„Parohia a murit?”"

Leave a comment

Your email address will not be published.


*