Părintele paroh s-a apropiat de microfon cu un chip întunecat şi a rostit aceste cuvinte:
”Fraţilor, trebuie să vă anunţ o veste tristă: parohia noastră a murit… Adesea v-aţi plâns că nu este activă. Cântările sunt vai de capul lor. Parohul nu este după placul vostru. Se lasă manipulat. Ei bine acum a murit de-a binelea… Vă invit totuşi să-i aduceţi un ultim omagiu dispărutei la sfârşitul slujbei…”
Rumoare în sală…
De îndată ce a fost invocat ultimul cântec, credincioşii se aliniază plini de respect unul în spatele celuilalt, pentru a-i aduce cel din urmă salut răposatei care se odihneşte într-un sicriu la capătul naosului. Curioşi, de asemenea, să descopere chipul ale cărei trăsături nu prea i-au marcat pe cei mai mulţi dintre ei:
„Ia spune, şopteşte unul, tu ştii cum arată…?”
Dar iată că fiecare, atunci când se apleacă deasupra sicriului pentru a arunca o ultimă privire dispărutei, tresare şi se să înapoi înspâimântat!
Ce-o fi oare atât de ciudat?
Când îmi vine rândul, mă aplec şi eu deasupra sicriului şi ce-mi văd ochii? Un chip, propriul meu chip, care mă priveşte cu ochii holbaţi… În fundul sicriului era o oglindă!
Parohia? Sunt eu, nimeni altcineva.
Parohia? Sunt eu! Nimeni altcineva…
„Biserica rămâne mereu în urmă!”
„Biserica nu înţelege nimic!”
„Biserica este formată doar din bătrâni ramoliţi!”
Şi dacă „Biserica” sunt eu?